arhivă

Arhiva etichetelor: pregatire

Să auzi și să nu crezi. Ce spune un domn la o conferință de presă de săptămâna aceasta, în deschiderea intervenției sale?

“Am aflat un pic mai devreme că Dl. X nu mai poate ajunge aici și am fost delegat eu în locul dumnealui.”

Și acum lovitura: “am să încerc să improvizez ceva”.

Cred că nici n-are rost să comentăm prea mult această deschidere în forță a cuvântării. Ce entuziasm să generezi? Ce interes să-și dea oamenii să te asculte?

Sinceritatea e un ingredient esențial al comunicării dacă vrem relații durabile cu cei din jur, dar în cazuri precum acesta parcă nu e nevoie să spui chiar tot ce gândești. Intri direct în subiect, spui două – trei idei și închei, rămânând la dispoziția celor din sală pentru întrebări, unde se presupune că te vei descurca un pic mai bine, din moment ce ești totuși din același domeniu cu Dl. X.

Pe parcursul prezentării eroul nostru n-a vorbit deloc pe lângă subiect și, dincolo de frecventele pauze cauzate de nepregătire, ceea ce a ieșit a fost onorabil.

Zece minute mai târziu, aproape că uitaserăm de fraza magică de la început când, chiar la încheiere, prezentatorul își dă lovitura de grație: “vă cer scuze pentru această improvizație”.

Sanatoși să fim și să spunem mai puțin decât gândim.

Seria celor trei dezbateri între Romney și Obama s-a încheiat. Rămâne să vedem pe 6 noiembrie cine cum a punctat de fapt. Până atunci, mă gândeam să subliniez două idei importante pentru fiecare dintre noi, ilustrate de alți președinți americani.

Prima dezbatere televizată a avut loc în 26 septembrie 1960, între Richard Nixon și JF Kennedy.

Dacă mai era nevoie de încă o subliniere a importanței comunicării nonverbale văzute: cei care au ascultat dezbaterea la radio – cum era obiceiul până atunci – l-au dat câștigător pe Nixon. Cei care au urmărit-o la televizor l-au dat câștigător, de departe, pe Kennedy.

Nixon venea după două săptămâni în spital și o recuperare dificilă, în urma unui accident la genunchi. Slăbise 10kg si arăta mai rău decât îl știau americanii. JF Kennedy, pe de altă parte, era plin de viață și părea mult mai convingator.

Iată dezbaterea. Te poți uita măcar câteva minute, chiar și pe sărite, ca să vezi care erau temele principale atunci.

Dezbaterile televizate au devenit apoi un element central al campaniilor prezidențiale americane. Obiceiul s-a extins după 1960 și în alte țări, într-o formă sau alta. Abilitățile de vorbire în public ale candidaților au devenit un ingredient tot mai important în succesul lor; unii spun că poate prea important, dar asta e o altă discuție.

Maestrul aparițiilor publice, dintre toți președinții americani ai ultimei sute de ani, a fost Ronald Reagan. A știut de fiecare dată cum trebuie pusă problema în așa fel încât reacția publicului să fie cea dorită de el. Mulți lideri de sindicat și adversari politici au învățat pe propria piele că important e nu numai să ai o cauză valoroasă ci și să știi să o prezinți din cea mai bună perspectivă.

Ingredientul magic al lui Reagan era umorul. Uite mai jos o bucată dintr-o dezbatere în care Reagan a întors cu măiestrie și umor în favoarea sa un punct vulnerabil al său, care părea greu de “reparat”: era foarte bătrân. La începutul celui de-al doilea mandat avea 73 de ani, cea mai mare vârstă a unui președinte american la început de mandat, de până atunci și de atunci încoace.

Oamenii gândeau cam așa: “ne place de dumneata, vrem să te votăm din nou, dar ești cam bătrân; ce facem?”. Exact asta a fost întrebarea moderatorului. Iată răspunsul lui Reagan (râde până și contracandidatul său, Walter Mondale):

 

 

Uite încă un moment din campanie în care Reagan glumește pe seama vârstei sale:

 

Dacă vrei să vezi o trecere în revistă a stilului relaxat al lui Reagan, aici e locul potrivit:

 

Umorul e bun în prezentări. El trebuie adaptat la audiență și la subiect dar o prezentare clară, susținută relaxat și cu câte o glumă pe ici, pe colo, va avea un impact mai mare decât dacă aceleași mesaje ar fi livrate sec.

Îți doresc un weekend relaxat.

Dacă tot s-a anunțat concertul de anul viitor al Depeche Mode la București, permite-mi să subliniez cu ajutorul acestei formații importanța pregătirii temeinice pentru o apariție publică.

Mai jos ai piesa Somebody, cântată de Martin Lee Gore, cu acompaniamentul lui Alan Wilder la pian. Este un sound-check pentru concertul din seara respectivă.

Observă te rog că, deși pare să fie totul ok chiar de la început, oamenii cântă piesa până la final, nu se opresc după două minute și un “doi-zece, doi-zece”. Martin Gore o fi cântat-o de zeci de ori, dacă nu de sute de ori, ținând cont că a compus-o în 1984. Cu toate acestea, o cântă până la capăt.

Poate vor să se asigure că nu va fi chiar nicio surpriză, poate e doar pasiunea lor și, odată intrați în trăirile melodiei, nu mai pot ieși. În orice caz, bravo lor.

Iată melodia aici.

Uite încă un exemplu de pregătire temeinică: odată, tot la un World Business Forum (articol despre World Business Forum aici), am avut parte de un mic spectacol Cirque du Soleil la final. I-am văzut pe oameni repetând în pauza de prânz, chiar acolo pe scenă, și i-am spus unui prieten care era lângă mine: “uite-i că repetă. Chiar dacă sunt Cirque du Soleil și au mai executat aceste treburi de sute de ori, le mai repetă și aici.” “De aceea sunt Cirque du Soleil”, pune punctul pe i prietenul meu.

Așa că dacă Depeche Mode și Cirque du Soleil consideră important să se pregătească serios și cu răbdare pentru câte o reprezentație, ghici care e îndemnul pentru tine, pentru mine și pentru alții care vorbesc în public.

%d blogeri au apreciat asta: